Manualul Bisericii

Introducere

Istoria dezvoltării Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

Ca o împlinire a planului divin, Mişcarea Adventă şi-a început călătoria profetică spre Împărăţia Cerurilor în anul 1844. Puţini ca număr, adeseori cu amintirea neplăcută a faptului că au fost daţi afară din bisericile lor din cauză că au acceptat doctrina adventă, pionierii mişcării au fost la început nesiguri în mersul lor. Ei erau convinşi cu privire la doctrinele pe care le respectau, dar nesiguri cu privire la forma de organizare sau dacă trebuie să adopte vreo formă de organizare.

 

Într-adevăr, mulţi dintre ei îşi aminteau atât de viu felul în care corporaţii bisericeşti puternice şi bine structurate şi-au folosit puterea pentru a se opune adevărului advent, încât ei aveau o teamă instinctivă faţă de orice disciplină şi conducere centralizată. Cu toate acestea, anumiţi pionieri conducători îşi dădeau seama, cu o claritate crescândă, că se impune un fel oarecare de conducere, dacă vor să menţină o bună ordine şi pentru ca Mişcarea să devină puternică. Convingerea lor a fost întărită în mare măsură prin soliile transmise prin Ellen G. White.

Rezultatul a fost că în anul 1860 s-a ales un nume pentru biserică – Biserica  Adventistă de Ziua a Şaptea – şi s-a creat o corporaţie legală pentru a administra proprietatea bisericii. Aceasta a fost urmată, în 1861, de organizarea primei noastre Conferinţe, Michigan. Conferinţa a implicat organizarea de biserici locale, cu membri care au semnat un legământ faţă de biserică, şi organizarea diferitelor biserici într-un corp unit pentru a constitui ceea ce se numeşte acum o conferinţă locală. S-a decis, de asemenea, să se dea documente de identificare pastorilor, protejând astfel bisericile de impostorii care ar fi putut încerca să le înşele.

În 1863, a fost organizată Conferinţa Generală, strângând astfel, într-o singură organizaţie, un număr de conferinţe locale, care se creaseră între timp. Aceasta a dat Mişcării Advente un curs ordonat şi organizat.

Istoria dezvoltării Manualului Bisericii

Deoarece Conferinţa Generală se întrunea anual, în sesiune, se luau hotărâri cu privire la subiecte variate referitoare la ordinea bisericii, în dorinţa de a exprima reguli corespunzătoare pentru diferitele situaţi din viaţa bisericii. Sesiunea Conferinţei Generale din 1882 a votat să se pregătească „instrucţiuni pentru slujbaşii bisericii şi acestea să fie tipărite în Review and Herald sau într-o broşură” (Review and Herald, 26 dec., 1882). Hotărârea aceasta a dezvăluit creşterea conştienţei că ordinea bisericească era un imperativ, pentru ca organizaţia bisericii să funcţioneze în mod eficient, şi că uniformitatea într-o asemenea ordine cerea ca principiile călăuzitoare să fie aşezate într-o formă tipărită. În consecinţă, articolele respective au fost publicate. Dar, la sesiunea Conferinţei Generale din 1883, când s-a propus ca aceste articole să fie tipărite şi organizate într-un format permanent, ca un manual al bisericii, ideea a fost respinsă. Fraţii s-au temut că aceasta ar putea duce la formalism în biserică şi i-ar putea priva pe pastori de libertatea de a trata problemele de disciplină din biserică, în felul în care ar dori fiecare.

Dar această temere – reflectând, fără îndoială, opoziţia care a existat timp de douăzeci de ani faţă de orice fel de organizaţie – evident că a dispărut curând. Sesiunile anuale ale Conferinţei Generale continuau să trateze probleme de natură organizatorică. Cu alte cuvinte, încet dar sigur, ei produceau material pentru un manual al bisericii. Uneori, anumiţi fraţi cu influenţă au căutat să strângă într-un volum sau într-o broşură regulile general acceptate ale bisericii. Poate că cea mai importantă încercare de acest gen a fost cartea cu 184 de pagini, alcătuită de nimeni altul decât de pionierul J. N. Loughborough, intitulată „Biserica, organizarea ei, ordine şi disciplină”, care a fost publicată în 1907. Cartea pastorului Loughborough, deşi era, într-un anumit sens, o iniţiativă personală, se ocupa de multe subiecte care acum sunt tratate de Manualul Bisericii şi a fost multă vreme un rol însemnat în cadrul Mişcării Adventiste.

Între timp, Mişcarea continua să se dezvolte rapid, atât în Statele Unite, cât şi în alte ţări ale lumii. De aceea, era în interesul adevăratei ordini şi a uniformităţii cuvenite – ceea ce de mult era ţinta noastră – ca în comitetul Conferinţei Generale să se ia hotărârea ca în anul 1931 să se publice Manualul Bisericii. J. L. McElhany, pe atunci vicepreşedinte al Conferinţei Generale pentru America de Nord, iar mai târziu, timp de 14 ani, preşedinte al Conferinţei Generale, a fost rugat să pregătească manuscrisul. Acest manuscris a fost examinat cu grijă de comitetul Conferinţei Generale şi publicat apoi în 1932. Propoziţia introductivă a prefeţei de la acea ediţie notează că: „A devenit tot mai evident că un manual cu privire la conducerea bisericii este necesar pentru a stabili şi păstra practicile şi politica noastră denominaţională”. Notaţi cuvântul „a păstra”. Nu era o încercare de a crea o întreagă structură organizatorică, ci mai curând un efort, în primul rând, de a păstra toate hotărârile bune luate de-a lungul anilor şi, în al doilea rând, de a adăuga şi alte reguli pe care le cereau creşterea rapidă şi complexitatea bisericii.

Vezi capitolul „Autoritatea Bisericii şi Manualul Bisericii”, cu privire la rolul Manualului Bisericii în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Conţinutul Manualului Bisericii

Sesiunea Conferinţei Generale a autorizat reclasificarea unor materiale existente cu privire la Manualul Bisericii şi a aprobat procesul de modificarea acestuia. Conţinutul Manualului Bisericii, aşa cum este prezentat în capitole şi secţiuni în cadrul capitolelor, este împărţit în două tipuri de materiale. Conţinutul principal al fiecărui capitol are o valoare general valabilă şi este aplicabil fiecărei biserici. Recunoscând nevoia de anumite variante, materialul adiţional, de natură explicativă, apare ca „Note” la sfârşitul unor capitole şi este oferit pentru îndrumare. Notele au subtitluri care corespund capitolelor şi sunt corelate cu numerele respectivelor pagini.

Procedura pentru schimbări în Manualul Bisericii

Dându-şi seama tot mai mult de importanţa ca orice lucru „să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” în lucrarea noastră mondială şi ca hotărârile cu privire la conducerea bisericii să nu exprime doar gândirea unei fracţiuni, ci să aibă deplina autoritate a bisericii, sesiunea Conferinţei Generale din 1946 a adoptat următoarea procedură: „Toate schimbările şi revizuirile regulamentelor care se fac în Manual să fie autorizate în sesiunea Conferinţei Generale”. General Conference Report, nr. 8, 14 iunie 1946, p. 197

Totuşi, condiţii locale din diferitele părţi ale lumii cer uneori hotărâri speciale. În consecinţă, consiliul de toamnă din 1948, care a hotărât să supună revizuirile sugerate cu privire la Manualul Bisericii pentru sesiunea Conferinţei Generale din 1950, a mai votat şi următoarele: „Fiecare diviziune, inclusiv Diviziunea Nord-Americană din câmpul mondial, să pregătească un „supliment” la noul Manual al Bisericii, nicidecum pentru a-l modifica în vreun fel, ci pentru a conţine astfel de material adiţional care să fie aplicabil condiţiilor şi circumstanţelor specifice existente în fiecare diviziune; manuscrisul pentru aceste suplimente trebuie să fie supus comitetului Conferinţei Generale, în vederea aprobării înainte de tipărire” (Autumn Council Actions, 1948, pag. 19).

Schimbările sau revizuirile Manualului Bisericii, cu excepţia notelor (vezi mai jos), pot fi făcute doar prin hotărârea Conferinţei Generale, aflată în sesiune, în cadrul căreia delegaţii bisericii mondiale a credincioşilor întruniţi au dreptul de a se pronunţa în privinţa revizuirilor. Dacă se consideră că sunt necesare revizuiri ale Manualului Bisericii, la oricare nivel (e vorba de nivelul organizatoric al bisericii, n. trad. – vezi pag. 26), o asemenea revizuire trebuie să fie supusă nivelului următor pentru studiu şi pentru o consfătuire mai largă. Dacă se aprobă, revizuirea sugerată trebuie supusă pentru evaluare nivelului următor de organizare. Orice propunere de revizuire trebuie să fie trimisă comitetului Manualului Bisericii de la Conferinţa Generală. Acest comitet va lua în considerare toate recomandările, amendamentele, revizuirile şi, dacă se aprobă, pregăteşte prezentarea lor la Consiliul anual sau la sesiunea Conferinţei Generale.

Dacă se consideră că sunt necesare revizuiri ale notelor de la sfârşitul vreunui capitol din Manualul Bisericii, la oricare nivel constitutiv (vezi pag. 26), asemenea revizuiri să fie supuse nivelului constitutiv următor pentru a fi luate în considerare. Dacă se aprobă, revizuirile sugerate să continue la nivelul constitutiv următor pentru a fi evaluate, până când se ajunge la comitetul Manualului Bisericii. Comitetul Manualului Bisericii va analiza cererea, şi dacă este aprobată, revizuirea va fi hotărâtă de către comitetul executiv al Conferinţei Generale la ultimul Consiliu anual din mandatul de cinci ani, pentru a le pune în acord cu schimbările conţinutului principal, pentru ca apoi, comitetul executiv al Conferinţei Generale să le recomande următoarei sesiuni a Conferinţei Generale. Totuşi, comitetul executiv al Conferinţei Generale poate face modificări asupra Notelor, la orice Consiliu anual. După fiecare sesiune a Conferinţei Generale se publică o nouă ediţie a Manualului Bisericii. Se recomandă ca liderii de la toate nivelurile bisericii să lucreze totdeauna cu cea mai recentă ediţie a Manualului Bisericii.

Clarificarea sensului

Bisericile locale trebuie să ceară sfat la conferinţa locală cu privire la funcţionarea bisericii sau la problemele care apar în Manualul Bisericii. Dacă nu se ajunge la înţelegere reciprocă sau la un consens, subiectul trebuie transmis Uniunii pentru clarificare.

Folosirea termenilor în Manualul Bisericii

Fiecare biserică locală organizată este membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din cadrul bisericilor conferinţei locale, care este un corp organizat al bisericilor dintr-un stat, ţară sau dintr-un teritoriu. Până la deplina organizare a conferinţei (vezi Working Policy al Conferinţei Generale) se pot folosi termenii de misiune, câmp sau secţiune pentru a descrie organizarea colectivă a bisericilor locale. În Manualul Bisericii, termenul „conferinţă” sau „uniune de conferinţe” poate fi, de asemenea, aplicat misiunii sau uniunii de misiuni.

În Manualul Bisericii, termenul „slujitor al bisericii” se referă la o persoană clericală, care poate sau nu poate să slujească cu funcţia de pastor al unei biserici locale; cuvântul „pastor” se referă la un slujitor căruia o conferinţă/misiune/câmp îi încredinţează responsabilităţi pastorale pentru o biserică sau pentru un anumit număr de biserici*.

Ediţia prezentă

Prezenta ediţie cuprinde toate revizuirile şi completările adoptate de Conferinţa Generală, incluzând şi pe cele ale sesiunii Conferinţei Generale din anul 2005.
——————————————————————————–

* Această definiţie a termenilor slujitor şi pastor se referă la utilizarea lor numai în Manualul Bisericii şi nu se referă la titlul folosit când ne adresăm unei persoane clericale. Este evident că folosirea acestor termeni poate varia în funcţie de fiecare diviziune.

Supliment pentru Uniunea Română
Rezumat doctrine fundamentale
Amvonul nu este o tribună
Organizarea, unificarea şi dizolvarea de biserici
Căsătoria, divorţul şi recăsătorirea
Disciplina în biserică
Standardele vieţii creştinului
Finanţele lucrării de predicare a Evangheliei
Alegerile în biserica locală
Relaţia pastorilor şi a lucrătorilor cu Biserica
Organizaţiile auxiliare ale bisericii şi slujbaşii lor
Serviciile şi adunările bisericii
Slujbaşii bisericii şi datoriile lor
Calitatea de membru al bisericii
Forma de organizare a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
Organizaţie întemeiată pe principii divine
Punctele fundamentale de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
Biserica viului Dumnezeu
Autoritatea bisericii şi Manualul Bisericii

Leave a Reply