Care este pozitia adventistilor privind prozelitismul?
Când răspundem la această întrebare trebuie să facem faţă problemei multiplelor sensuri ale prozelitismului. Definiţia care a trecut testul timpului este aceea de a converti oameni dintr-o credinţă (sau lipsă de credinţă) la altă credinţă. Aceasta este şi esenţa evanghelizării. În acest sens, noi nu ne opunem prozelitismului.
Adesea, din ce în ce mai mult, în cercurile ecumenice, prozelitismul are conotaţii peiorative. În acest context, el se referă la mărturisire coruptă, adică la folosirea de metode greşite în evanghelizare, cum ar fi oferirea de avantaje materiale (amintiţi-vă expresia “creştinii de orez”), folosirea vorbelor linguşitoare, a declaraţiilor false şi obţinerea de avantaje de pe urma oamenilor. Dacă acesta este prozelitismul, atunci îi suntem oponenţi pe faţă.
Totuşi, în anumite cercuri ortodoxe şi câteva ecumenice, orice efort de a converti la biserica şi credinţa ta o persoană, câtă vreme este botezată într-o biserică, chiar dacă aceasta a avut loc când era copil, este văzut ca prozelitism, ca o “adresă greşită”. Adventiştii nu pot accepta ideea că o persoană, botezată pe când era copil, care niciodată nu merge la biserică, care nu are nici o legătură vie cu Hristos, se situează în afara celor care au nevoie de a fi evanghelizaţi. În această privinţă noi preferăm să stăm alături de o serie întreagă de mărturisitori ai Evangheliei, incluzând pe apostolul Pavel, John Wesley şi Billy Graham. Într-adevăr, “vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Corinteni 9:16). A spune altora despre Evanghelia mântuirii prin Hristos este un mandat creştin primit de la Dumnezeu. În timp ce evanghelizarea autentică ne eliberează de seceta intelectuală şi spirituală, falsul prozelitism ne înrobeşte şi înlocuieşte ignoranţa cu servilismul faţă de legalism şi formalism.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Putem aborda si oamenii secularizati?
Fără îndoială că este mult mai uşor să ne apropiem şi să vorbim oamenilor care gândesc ca noi. Este uşor să evanghelizăm oameni care acceptă Biblia şi sunt ucenici ai lui Hristos (deşi “acceptarea” lor şi “ucenicia” lor sunt doar sporadice) decât pe aceia care au o altă ideologie sau nici o ideologie specifică.
Iată de ce noi adesea tindem să ne orientăm eforturile evanghelistice spre “verişorii” noştri creştini.
Sunt două obstacole majore în drumul pregătirii oamenilor pentru întâmpinarea grabnicei reveniri a Domnului:
1. Confuzia privind ceea ce învaţă Biblia.
2. O concepţie secularizată (în special în Europa şi S.U.A.) care tăgăduieşte esenţa creştinismului şi aruncă bisericile la grămada de gunoi a istoriei.
Am avut un succes mult mai mic în a lupta cu cel de-al doilea obstacol decât cu învăţăturile biblice false. Am descoperit că este dificil să te ocupi de secularism şi să câştigi oameni care întreabă, în principiu, “De ce avem nevoie de bastonul susţinător al religiei câtă vreme am câştigat un control spectaculos asupra vieţilor noastre, asupra mediului şi chiar asupra spaţiului extraterestru?”
Recunoscând că aceasta nu este o problemă simplă, cum putem noi, cu toate acestea, să ne apropiem de oamenii secularizaţi? Iată în cele ce urmează câteva sugestii simple (care evident necesită o elaborare aprofundată pentru a le include într-un plan de acţiune):
1. Furnizează informaţii fundamentale despre creştinism – mulţi oameni sunt analfabeţi din punct de vedere religios.
2. Ajută pe oameni să găsească un sens şi acesta le va da identitate şi siguranţă. Vieţile multor oameni n-au nici un sens.
3. Fii un comunicator şi angajează pe oameni în dialog. Prea mulţi adventişti sunt tari în monolog.
4. Creează oportunităţi în care oamenii secularizaţi să întâlnească creştini iubitori şi credibili. Acest fel de persoane (nu fanatici şi legalişti a toate-ştiutori) ar trebui să stabilească contactul şi să realizeze impactul.
5. Caută ocazii să ieşi din izolare şi să depăşeşti înstrăinarea.
6. Caută ocazii să descoperi valoarea de sine. Un convertit efectiv trebuie să descopere valoarea de sine înainte de a fi în stare să iasă de pe terenul mlăştinos al secularismului.
7. În ultimul rând, întăreşte speranţa. Istoria şi protagoniştii săi individuali nu trebuie să-şi piardă speranţa şi controlul.
Trebuie să scărpinăm acolo unde oamenii au mâncărimi. Oamenii secularizaţi “trebuie să se simtă necesari”. Trebuie să facem mai mult decât să repetăm ce am făcut acum 25 sau 50 de ani. Trebuie să dezvoltăm oferta de servicii a Bisericii. Este drăguţ şi comod să stai înăuntrul Bisericii, înconjurat de oameni care gândesc identic, dar asta înseamnă în acelaşi timp să fii mult prea departe de oamenii secularizaţi. Încearcă să stai la uşă (chiar riscând să capeţi o răceală din când în când) sau în afara uşii, destul de aproape de Dumnezeu ca să-L poţi auzi, dar nu prea departe de oamenii secularizaţi pe care nu i-ai putea auzi şi nu ai putea răspunde strigătului lor după ajutor.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
In evanghelizarea publica, ar trebui limitat adevarul?
În general vorbind, răspunsul este “nu”. Adevărul este adevăr şi de aceea nu poţi restrânge sau limita adevărul, în acelaşi fel în care nu poţi condensa sau comprima lumina. Totuşi, în prezentarea adevărului trebuie să ţinem cont de contextul cultural, educaţie, şi probabil de prejudecăţile celor pe care vrem să-i contactăm. Când vorbea de mâncarea evanghelistică, autorul Epistolei către Evrei foloseşte expresiile “lapte” şi “hrană tare”, sugerând prin aceasta că unii oameni, în ceea ce priveşte capacitatea lor de a absorbi doctrină solidă, sunt mai mult ca nişte copii care au nevoie de hrană lichidă decât de alimentaţie solidă (vezi Evrei 5:12).
Problema nu este aceea dacă ar trebui să restrângem sau chiar să ascundem adevărul, ci mai degrabă cât de bine am putea să ne îndeplinim marea însărcinare evanghelistică. Nu avem nici un motiv să epatăm pe scena evanghelistică, precum proverbialul taur într-un magazin de porţelanuri. Poate că localnicii au fost avertizaţi spunându-li-se tot felul de insinuări şi falsuri despre biserica noastră. Într-un asemenea caz, ar trebui să procedăm într-o manieră pedagogică, în primul rând construind credibilitate şi sinceritate, dezvăluind corectitudine, preocupare plină de grijă pentru bunăstarea şi salvarea fiinţelor umane.
O altă problemă este lipsa în mare măsură a libertăţii religioase în unele ţări. În asemenea locuri, predicarea publică a mesajului nostru este puternic restricţionată şi uneori este interzis cu desăvârşire să predici. În alte ţări trebuie procedat cu extrem de mare grijă şi sensibilitate, fiind aproape nevoie de un al şaselea simţ. Sunt unele ţări unde vorbirea despre profeţi falşi, apostazie şi apelul de convertire la creştinism autentic, ar avea ca rezultat imediat stoparea lucrării noastre şi chiar expunerea predicatorilor şi convertiţilor la pedeapsa cu moartea, din pricina a ceea ce este văzut ca blasfemie, apostazie sau trădare.
Tatăl meu, Walter R. Beach, obişnuia să se refere la pericolul de a amplifica detaliile. Vorbind despre fiecare copac în parte am putea împiedica pe ascultători să vadă întreaga pădure a adevărului Evangheliei. Din nou Ellen G. White are un sfat valoros: “Nu este cea mai bună politică să fii foarte explicit şi să spui tot ce se putea spune despre un anumit punct, când lucrarea ar putea fi realizată cu câteva argumente… . Este un plan mult mai bun să păstrezi o rezervă de argumente decât să reverşi un potop de cunoştinţe privind un anume subiect” (Counsels to Writers and Editors, p. 56).
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Poate un evanghelist sa atace alte biserici?
Probabil că întrebarea ar fi mai bine redactată spunând s-ar cădea ca un evanghelist să atace alte biserici? În vreme ce el probabil are, din punct de vedere legal, libertatea religioasă de a proceda astfel, întrebarea este, ar trebui s-o facă? Este înţelept şi productiv să te implici în a purta războaie de cuvinte şi a lansa focuri de artilerie împotriva altor denominaţiuni? Fiecare atac cu caracter combativ provoacă un contraatac pe măsură. Desigur, unii oameni se hrănesc din controversă şi tânjesc după o luptă – cel puţin o confruntare unde ei, în mod public, pot să reducă la tăcere partea adversă.
A fi evanghelist este una din cele mai măreţe chemări ale lui Dumnezeu. Nu există chemare mai înaltă. Ce privilegiu să duci Evanghelia semenilor tăi! Vestea cea Bună, în contextul timpului sfârşitului este atât de minunată, convingătoare şi purtătoare de satisfacţii încât n-are nevoie de o prezentare combativă care inevitabil reduce impactul ei spiritual. Mierea atrage albinele – şi urşii din acelaşi motiv; oţetul nu este o băutură plăcută. În misiunea noastră, trebuie să prezentăm “adevărul … aşa cum este el în Isus” (Counsels to Writers and Editors, p. 60). Atacurile lipsite de politeţe, comparaţiile invidioase, aluziile negative fac evanghelizarea mult mai dificilă şi zădărnicesc viitoarele oportunităţi.
În trecut, unii indivizi au folosit metoda “pârjolirii totale” în campaniile de evanghelizare. Au făcut exces de publicitate, au devenit subiectul discuţiilor localnicilor, au stârnit multe controverse şi conflicte, au învrăjbit pe oameni şi biserici unii împotriva altora, au făcut câteva botezuri şi apoi au părăsit oraşul stârnind antipatia majorităţii oamenilor, pentru ca niciodată să nu mai revină. Există metode mai bune.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
De ce am promovat noi, ca adventisti de ziua a saptea, un “code de bonne conduite” in privinta evanghelizarii publice?
“Code de bonne conduite” este o expresie din limba franceză care nu se referă la un cod legal de comportament ci, pur şi simplu la cea mai potrivită practică, din punct de vedere etic, de a susţine evanghelizare publică. Noi credem că, atunci când ducem Evanghelia mântuirii semenilor noştri, suntem purtătorii unui mandat divin şi de aceea doar cele mai înalte standarde etice sunt vrednice de a fi acceptate.Între standardele etice care nu pot să lipsească se numără:
1. Adevărul, transparenţa, corectitudinea faţă de alte instituţii religioase. Când este implicat în evanghelizare, nimeni nu trebuie să facă în mod deliberat afirmaţii neadevărate privind învăţăturile şi practicile oficiale ale altor biserici.
2. Când ne mărturisim credinţa trebuie să fim conştienţi totdeauna că îndeplinim un serviciu pentru Dumnezeu, şi nu interese eclesiastice speciale.
3. Când ne împărtăşim credinţa şi practicile religioase, importanţa familiei trebuie sa fie respectată, străduindu-ne să nu cauzăm izolare. Adventiştii trebuie să fie văzuţi ca susţinători şi apărători ai familiei, într-o vreme în care forţele anti-familie sunt în ascendenţă.
4. Convertirea oamenilor şi ceea ce urmează după alăturarea lor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea nu trebuie să fie niciodată motivate de primirea unor daruri sau mijloace materiale, altfel convertirea devine înşelăciune.
Obiectivul nostru cheie în evanghelizare trebuie să fie întotdeauna acela de a-l atrage pe om spre Hristos şi spre o deplină înţelegere a adevărurilor biblice şi a mântuirii, şi nu doar ca să sporim numărul credincioşilor. Acesta din urmă ar putea fi perceput ca “imperialism eclesiastic”.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Este posibil sa purtam un dialog sau conversatii cu ortodocsii?
Da, este posibil, dar se mişcă foarte încet şi e nevoie de mult timp. Ei gândesc în termeni de decenii şi secole; adventiştii gândesc în zile, săptămâni şi luni. Pentru noi, când e vorba de previziuni, cinci ani înseamnă un timp îndelungat. Aceasta se datorează secvenţei noastre temporale escatologice, a faptului că trăim aşteptând apropiata venire a unui Mântuitor. Pentru ortodocşi, cinci ani sunt ca o picătură într-o găleată. Adventiştii sunt presaţi de timp; ortodocşii lasă timpul să se exprime singur.
Există două mari familii ortodoxe. Grupul de departe cel mai numeros îl constituie bisericile ortodoxe răsăritene (rusă, greacă, română şi altele). Cel de-al doilea grup este format din familia de biserici orientale ortodoxe (ortodocşi armeni, copţi, etiopieni şi sirieni). Bisericile ortodoxe orientale sunt considerate a fi pre-calcedonice deoarece ele nu acceptă decizia Conciliului Calcedon (451 d.H.) că în Hristos există două naturi diferite. Această veche problemă monofizită este astăzi mult mai puţin controversată şi dezbinătoare.
Până în prezent, unele biserici orientale nu doresc să vorbească cu adventiştii, pe care îi acuză că nu sunt în armonie cu învăţăturile bisericii apostolice (anti-trinitarianism) şi în plus pentru faptul că se implică în prozelitism. Aceste acuzaţii vin în mare măsură din partea conducerii Bisericii Copte Egiptene, care din nefericire pare să creadă, atunci când este vorba să înţeleagă doctrinele şi învăţătura adventistă, că ignoranţa este o binecuvântare. Unii ortodocşi orientali ar fi dispuşi să vorbească, dar sunt împiedicaţi de “conservatori”.
Patriarhatul de Constantinopole, despre care ortodocşii orientali consideră că exercită un primat de onoare, a fost de acord în principiu să poarte discuţii preliminare cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. O întâlnire preliminară utilă a avut loc în 1996, dar ortodocşii nu au putut, datorită problemelor de personal şi program legate de sărbătorirea mileniului şi alte evenimente, să fixeze data unei alte întâlniri. După cum s-a spus, “Biserica lui Dumnezeu se mişcă ca o mare broască ţestoasă”, cel puţin în ceea ce priveşte creştinismul la nivel mondial. Toate acestea pot fi frustrante, dar Isus ne cere ca prin răbdarea noastră să ne câştigăm sufletele (vezi Luca 21:19).
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
De ce am purtat un dialog cu luteranii si ce s-a obtinut?
Am purtat un dialog cu Federaţia Luterană Mondială probabil pentru că atât luteranii cât şi adventiştii sunt într-un fel copiii lui Luther. Adventiştii îl stimează foarte mult pe Luther (nu trebuie decât să citiţi Marea Luptă dacă aveţi îndoieli!) şi în unele puncte ei sunt astăzi mai “luterani” decât mulţi luterani.
Adventiştii consideră ca binevenit contactul cu alte organizaţii creştine. Ei nu sunt oameni nesociabili, cu un complex de tipul “mai sfânt decât tine”, şi nu sunt nici exclusivişti teologici şi sectari. Scopul întâlnirii cu fraţii noştri creştini luterani a fost unul simplu şi fără pretenţii: de a ajunge la o înţelegere reciprocă mai bună, de a înlătura clişeele false, de a descoperi baza pe care stă credinţa fiecăruia şi de a descoperi puncte reale sau imaginare de fricţiune sau dezacord. Noi credem că aceste obiective modeste au fost atinse. Adventiştii şi luteranii s-au întâlnit ca străini, probabil chiar suspicioşi la început, dar au plecat ca prieteni, ca fraţi şi surori care au avut o părtăşie profundă. A lui Dumnezeu să fie slava.
Desigur, rămân deosebiri doctrinare semnificative, dar participanţii au descoperit multe lucruri în comun: dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, preocuparea pentru libertatea religioasă şi mai presus de toate Evanghelia îndreptăţirii prin har şi numai prin credinţă. Cele două părţi nu au abordat doar punctele mai uşoare, ci s-au confruntat şi cu unele subiecte dificile, cum ar fi semnul fiarei şi, bineînţeles, Sabatul în opoziţie cu duminica.
Un rezultat important a fost recomandarea ca luteranii să nu trateze Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ca o sectă, ci ca o membră a Comuniunii Creştine Mondiale. Aceasta ar putea avea consecinţe importante în special în ţări unde luteranii reprezintă biserica majoritară de stat şi unde uneori, în trecut, adventismul a fost tratat ca şi când ar fi inferior unei biserici, nedemn de atenţia favorabilă a opiniei publice.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Ar trebui pastorii adventisti sa se intalneasca si sa poarte un dialog cu bisericile crestine?
Cu siguranţă dialogul este mai bun decât diatriba. Izolarea dă naştere la ignoranţă şi neînţelegere şi conduce la închistare. Veţi fi poate surprinşi de concepţiile false şi ridicole care circulă la adresa adventiştilor. Menţionăm doar câteva:
1. Adventiştii sunt legalişti şi cred că păzirea Sabatului sau plata zecimii îi va mântui; Satana este mântuitorul lor.
2. Ei nu cred în divinitatea lui Hristos; ei pun scrierile unui profet din sec. XIX deasupra sau cel puţin pe acelaşi nivel cu Scripturile.
3. Ei cred că numai adventiştii vor fi mântuiţi şi că Hristos va reveni în ziua a şaptea.
4. Adventiştii de ziua a şaptea au fixat şi continuă să fixeze date pentru cea de-a doua venire a lui Hristos.
5. Adventiştii mai degrabă ar muri decât să mănânce carne.
Creştinii neadventişti au aceste concepţii, precum şi altele. Nu ar trebui să facem tot ce este posibil pentru a clarifica lucrurile, atât pentru binele nostru cât şi al lor?
Apostolul Petru ne îndeamnă să fim întotdeauna gata să explicăm altora motivele pentru speranţa şi credinţa noastră (vezi 1 Petru 3:15). Ellen G. White sfătuieşte pe pastorii noştri să se întâlnească cu alţi pastori. Ea ne cere să “ne apropiem de pastorii altor denominaţiuni”. Ea ne sfătuieşte nu numai să ne rugăm pentru ei, ci şi cu ei, şi este interesant că ea îi numeşte “păstori ai turmei”, iar nu falşi profeţi. În cele din urmă, suntem invitaţi să “manifestăm un interes profund, fierbinte” pentru ei (Mărturii, vol.6, p.78, ed. eng.).
În timpul dialogului fiecare parte are ocazia de a asculta, de a îndepărta falsele informaţii şi clişeele învechite. Se poate da în mod repetat mărturie despre propria credinţă şi doctrină şi în acelaşi timp se poate învăţa foarte mult despre oameni sau biserici, de unde vin şi încotro cred că se îndreaptă.
Există o calitate a dialogului care uneori este trecută cu vederea. Binecuvântarea adesea neaşteptată este că înveţi să înţelegi şi să apreciezi credinţa şi doctrinele tale mult mai mult. Profesorii universitari înţeleg lucrul acesta. Orice profesor universitar îţi va spune că pregătind şi predând un curs de nivel universitar, profesorul adesea învaţă mult mai mult decât studenţii. Participând la mai multe dialoguri sau conversaţii teologice, sunt bucuros să recunosc că credinţa mea în doctrinele şi biruinţa inevitabilă a bisericii rămăşiţei lui Dumnezeu este mai puternică astăzi decât era cu aproape patruzeci de ani în urmă, când, pentru prima dată, am păşit pe scena relaţiilor interconfesionale ca un novice. A fost par excellence atât o experienţă prin care am învăţat pe alţii cât şi una prin care am învăţat personal. Există un titlu pe care de mult îl invidiez în secret, de care suveranii englezi şi mai târziu britanici s-au bucurat începând de pe vremea lui Henric al VIII-lea: “Apărător al credinţei”.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Constituie scrierile lui Ellen G. White un obstacol in ceea ce priveste relatiile interconfesionale?
Depinde de textul pe care-l citim, de context şi de propriile noastre presupuneri. Când Ellen White a scris despre sfârşitul timpului, subiect care constituie o mică parte a scrierilor sale, ea a caracterizat bisericile oficiale ca fiind împotriva libertăţii religioase şi a rămăşiţei credincioase. Cu toate acestea, ea întotdeauna a făcut o distincţie clară între sisteme, organizaţii şi membri sinceri. Noi nu suntem mântuiţi pentru că suntem “protestanţi”, “catolici” sau “adventişti”. Suntem mântuiţi pentru că Isus a murit pentru noi. Nu trebuie să uităm niciodată că organizaţiile religioase vor deveni “Babilon” când îşi vor uni puterea pentru a persecuta pe cei care nu acceptă crezul lor. Definiţia apocaliptică a celor “nelegiuiţi” este legată de faptele lor. Ei greşesc şi fac lucrarea diavolului deoarece îi persecută pe cei “care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Atunci când citim ce a scris Ellen G. White despre biserici şi religii trebuie să ţinem seama întotdeauna de context. Suntem noi persecutaţi de “protestanţi”? Suntem noi persecutaţi sistematic astăzi de către Vatican?
Când serva Domnului a scris despre viaţa creştină şi lucrarea pastorală ea şi-a exprimat poziţia în favoarea bunelor relaţii. Ea a scris: “Pastorii noştri ar trebui să se apropie de pastorii altor denominaţiuni. Rugaţi-vă pentru şi împreună cu aceşti oameni pentru care Hristos mijloceşte. Ei au o responsabilitate solemnă. Ca soli ai lui Hristos ar trebui să arătăm un interes profund, fierbinte pentru aceşti păstori ai turmei” (Mărturii, vol.6, p.78, ed. eng.). Acesta nu este ceea ce am putea numi un concept “anti-relaţional”. Nu este o strategie de izolare faţă de alţii. Ea a mai scris: “Domnul Îşi are reprezentanţi în toate bisericile” (Ibid., p.70).
Ea a avertizat pastorii şi membrii laici care atacă bisericile: “Fiţi atenţi în lucrarea voastră, fraţilor, pentru a nu stârni prea tare prejudecăţile oamenilor. Nu trebuie să se urmărească ca scop în sine atacarea altor denominaţiuni: căci acest lucru nu face decât să creeze un spirit combativ şi închide urechile şi inimile în faţa adevărului. Noi avem lucrarea noastră de făcut, care nu constă în demolare ci zidire” (Manuscript Releases, vol.20, 136.3).
Putem continua citând din Ellen White pentru a demonstra că poziţia sa nu a fost în favoarea izolaţionismului şi agresivităţii faţă de alte biserici. Ea a scris: “Domnul nu a dat poporului Său lucrarea de a lansa tirade împotriva celor care încalcă legea Sa. În nici un caz nu trebuie să atacăm celelalte biserici” (Review and Herald, 20 aprilie 1911, par.21). A spune că scrierile lui Ellen White constituie un obstacol în ceea ce priveşte cultivarea relaţiile bune, sincere cu alţi credincioşi este incorect. Nu suntem singuri pe acest pământ şi nu vom fi singuri pe noul pământ. A avea bune relaţii cu alţii nu înseamnă că favorizăm actualul obiectiv al ecumenismului. Trebuie să avem bune relaţii cu vecinii noştri, după cum sper că avem, dar aceasta nu înseamnă că am renunţat la credinţa noastră! Nu înseamnă nici că vrem să-i forţăm pe alţii să se convertească. Dacă iubim oamenii, în ciuda deosebirilor dintre noi, mărturia noastră va avea putere.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.
Participa uneori adventistii la intalniri ale WCC sau ale altor organizatii ecumenice?
Răspunsul este da, dar trebuie făcute nişte precizări şi prezentate nişte explicaţii. Suntem invitaţi uneori (probabil, în medie, o dată pe an) să trimitem “observatori” (sau echivalentul acestora) la întâlnirile sau alte conferinţe ale WCC. Deoarece WCC, aşa cum fac şi alte membre al Comuniunii Creştine Mondiale, recunoaşte Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea ca membră a Comuniunii Creştine Mondiale, invită Conferinţa Generală să trimită un “consilier” la întâlnirile Comitetului Central. Această categorie de invitaţi, care nu sunt delegaţi, ne oferă posibilitatea de a fi informaţi cu privire la planuri şi evoluţii şi de a ne face cunoscut punctul de vedere într-o manieră politicoasă dar onestă. Ei ne ajută de asemenea să cunoaştem şi chiar să ne împrietenim mai bine cu unii dintre cei mai importanţi lideri religioşi din lume. Ca o consecinţă, adventiştii sunt la nivel internaţional din ce în ce mai respectaţi ca membri ai unei biserici importante care trebuie luată în serios şi care nu trebuie considerată drept o sectă izolaţionistă şi eretică. S-au făcut progrese importante, deşi mai avem încă multe de făcut.
NOTA:
Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.
John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.